Un suprarealist întârziat
Băimăreanul Vasile Hauşi este, fără îndoială, poet. Vreau să spun că are stofă de poet, ca unul care îşi trăieşte dramatic şi cântăreşte îndelung imaginile puse rar pe hârtie, de-a lungul şi mai ales de-a curmezişul unei vieţi întregi, ca unul care trăieşte uneori pentru poezie, iar niciodată de pe urma ei.
Imaginarul său poetic se consumă ades într-o retorică a amărăciunii, alimentată colateral de un sentiment al neputinţei şi zădărniciei în plan etic: “A murit cineva în noi / Suntem buni suntem aşi suntem goi / O hienă ne latră pe umăr / La ce număr al erorii am ajuns? / La ce număr?” (Reflexie din interior spre exterior). Poeticul este substanţa adevărată, esenţa mundanului, cu pârghia metaforei se pot induce răsturnări spectaculoase în ordinea epifenomenelor şi se poate obţine o nouă deschidere luminatoare de fiinţă: “Privită din unghiul acesta de vedere / Lumea seamănă cu ce vrem noi / Uneori e o adunătură de lupi / Alteori o eroare a naturii / Apoi poate fi o minge în care / Dau vedetele cu piciorul (…)”.
Alteori, melancolia singurătăţii şi încleierea inevitabilă în datele cotidianului conduce demersul poetic spre un onirism cu efecte burleşti: “Păşesc pe luciul unui terci /
Urmărind turme de melci / Ce devorare dureroasă / Port în spate / Carapace de broască ţestoasă / Lunii bântuită de vârcolaci / Îi vâr în gură colaci (…)”. Mestecarea aurului poetic selenar în noroiul greu al prozei diurne, asumarea deplină a condiţiei poetice de către autor în viaţa de zi cu zi, dar mai cu seamă încercarea obstinată şi perpetuă de a înfige aşchii metaforice în crăpăturile zidului opac al realului, toate acestea laolaltă pot crea aparenţa că poetul în general este un ins oarecum ţicnit, lipsit de elementarul simţ al realităţii, şi că asumpţiile lui ideatice, poetice sau teoretice, nu sunt decât simple alegaţii.
Există, desigur, în versurile lui Vasile Hauşi mai multe faţete, inclusiv locuri comune, concesii făcute simplei versificări sau efecte metaforice care nu sunt pe deplin revelatoare. Dar peste toate, la o lectură atentă şi integrală, se pot detecta filoane poetice neîndoielnice, în descendenţa ilustră a suprarealiştilor, recognoscibile prin performarea conştientă, programatică a discursului poetic ca delir bine controlat şi finalizat prin saltul salutar, mântuitor în planul oniricului.
Băimăreanul Vasile Hauşi este, fără îndoială, poet. Vreau să spun că are stofă de poet, ca unul care îşi trăieşte dramatic şi cântăreşte îndelung imaginile puse rar pe hârtie, de-a lungul şi mai ales de-a curmezişul unei vieţi întregi, ca unul care trăieşte uneori pentru poezie, iar niciodată de pe urma ei.
Imaginarul său poetic se consumă ades într-o retorică a amărăciunii, alimentată colateral de un sentiment al neputinţei şi zădărniciei în plan etic: “A murit cineva în noi / Suntem buni suntem aşi suntem goi / O hienă ne latră pe umăr / La ce număr al erorii am ajuns? / La ce număr?” (Reflexie din interior spre exterior). Poeticul este substanţa adevărată, esenţa mundanului, cu pârghia metaforei se pot induce răsturnări spectaculoase în ordinea epifenomenelor şi se poate obţine o nouă deschidere luminatoare de fiinţă: “Privită din unghiul acesta de vedere / Lumea seamănă cu ce vrem noi / Uneori e o adunătură de lupi / Alteori o eroare a naturii / Apoi poate fi o minge în care / Dau vedetele cu piciorul (…)”.
Alteori, melancolia singurătăţii şi încleierea inevitabilă în datele cotidianului conduce demersul poetic spre un onirism cu efecte burleşti: “Păşesc pe luciul unui terci /
Urmărind turme de melci / Ce devorare dureroasă / Port în spate / Carapace de broască ţestoasă / Lunii bântuită de vârcolaci / Îi vâr în gură colaci (…)”. Mestecarea aurului poetic selenar în noroiul greu al prozei diurne, asumarea deplină a condiţiei poetice de către autor în viaţa de zi cu zi, dar mai cu seamă încercarea obstinată şi perpetuă de a înfige aşchii metaforice în crăpăturile zidului opac al realului, toate acestea laolaltă pot crea aparenţa că poetul în general este un ins oarecum ţicnit, lipsit de elementarul simţ al realităţii, şi că asumpţiile lui ideatice, poetice sau teoretice, nu sunt decât simple alegaţii.
Există, desigur, în versurile lui Vasile Hauşi mai multe faţete, inclusiv locuri comune, concesii făcute simplei versificări sau efecte metaforice care nu sunt pe deplin revelatoare. Dar peste toate, la o lectură atentă şi integrală, se pot detecta filoane poetice neîndoielnice, în descendenţa ilustră a suprarealiştilor, recognoscibile prin performarea conştientă, programatică a discursului poetic ca delir bine controlat şi finalizat prin saltul salutar, mântuitor în planul oniricului.
Nicolae IUGA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu