APROAPE DE ROŞU

Te admir clasă muncitoare
Tu care fără preget
Pui nu doar un deget
la facerea lumii
căci prin tine se-nalţă
tot ce vedem cu ochii
tot ce visăm cu gândul
Tot ce gândim cu visul
Totul absolut totul
este opera ta
De aceea te admir
Şi mă mir şi mă mir
Puneţi-mi vin pelin în potir
Să beau să delir să mă mir...
Să beau să delir să mă mir
Şi acum pleacă muză
Mâncate-ar râia..
Ţi-ai făcut datoria
Pleacă, pleacă
Si mă lasă s-ador
Si mă lasă s-admir
Cea mai curată floare
Clasa mea solidară
Clasa mea muncitoare.

POMUL ZORILOR

Aşa voi trece
Luminat şi liber
Siluetă timpului ardent
Şi-n zorii zilei luminate
Voi dovedi
Că n-am fost un absent
Voi dovedi
Că-ntreaga mea cetate
Ce-am săvârşit
În timp neliniştit
Poate să intre în posteritate
Ca o emblemă
A visului râvnit
Din caldă glie
a iubirii mele
Am săvârşit o punte
Înspre om
Şi niciodată
Nu voi fi altminteri
Decât un fruct curat
În marele tău pom!

***
Dimineţi boeme
Zori crepusculari
Voi scrieţi poeme
Pentru solitari
Ce zădărnicie
Să gândeşti, să ştii
Sfânta sărăcie
Eu rămân, rămâi?

JURĂMÂNT LIRIC

Să mi se spulbere auzul
În tenebrele tăcerii
De voi cânta cândva absintul
Nevredniciei ori puterii.
Să mi se spulbere lumina
Şi ochii mei să nu mai vadă
De-oi lumina la rădăcina
Vreunui arbor de paradă.
Să mi se rupă dreapta mână din cot
Şi schilod să rămân
De scrie-voi fără ruşine
În limba neamului român.
Să fiu gonit ca o lighioană
Şi pribegia să mă curme
De celor ce aduc prigoană
Le voi aduce cânt de culme.
Din Univers fără posibil
Să fie trupu-mi azvârlit
De voi rămâne insensibil
La despuierea t a C o r i n t.

REFLEXIE DIN INTERIOR SPRE EXTERIOR

A murit cineva în noi
Suntem buni suntem aşi suntem goi
O hienă ne latră pe umăr
La ce număr al erorii am ajuns?
La ce număr?

DIN EXTERIOR SPRE INTERIOR

Păşesc pe luciul unui terci
Urmărind prelungile turme de melci...
Ce devorare dureroasă
Port în spate
Carapace de broască ţestoasă...
Lunii bântuită de vârcolaci
Îi vâr în gură colaci
Crezând că poate astfel o
să devin şi eu un Prospero.

***
Privită din unghiul acesta de vedere
Lumea seamănă cu ce vrem noi
Uneori e o adunătură de lupi
Alteori e o eroare a naturii
Apoi poate fi o minge în care
Dau vedetele cu piciorul.
Poate fi şi un bal mascat
Un D-ale Carnavalului...
O mocirlă sublimă în care fiecare se îneacă
După pofta inimii fără să crâcnească
Poate semăna şi cu o schelă
un soi de arbore genealogic
Care numai genial nu este darămite logic...
Oricum e bine totuşi că
Nu ne-am pierdut simţul umorului
Şi ne râdem în nas chiar nouă înşine!

IUBIRE ŞI SILĂ

Motto: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. (Matei 4, 1-7)

Fost-am si senin, ca cerul,
Blând ca fluturii Am Fost,
N-am Atins chiar nici o floare
Şi-Am tot zburat... fără rost?
Dar, când norii de furtună,
Se adună; se răzbună!
Se încaieră, sub lună;
Se ciocnesc aprig şi tună!
Nu-nainte de-a Trăsni!
Când Lumina orbitoare
Şi aprig strălucitoare
Doreşte a Poposi!
De aceea fiţi cu „milă”
Pentru Cel Ce Ştii RĂBDA...
Din IUBIRE! Sau din Silă...
Altfel MILA LUI UMILĂ!...
E o RĂZBUNARE... GREA!!!
04. 10. 2009
Ora 13 pm
Cluj

***
Tu să te tot îngâmfi în pene
Precum fudulul de păun
Iar eu sub un gorun de gene
Mai ghemuit să mă adun
Alături doar cu Diogene
Nemincinos, nefariseu
S-admir virtuţile obscene
Mumificate-n apogeu
Pe-a lumilor murdare scene
Să văd jucând meschinăria
Actori ai fastelor doctrine
Şi să m-apuce nebunia
Ce-i bun şi drept de pus în faţă
Să tot dosesc să tot ascund
Şi să-mi joc rolul de paiaţă
Sau de îngenunchiat pe prund.
Mai am un vis şi încă unul
Că visurile nu sfârşesc
Să văd fără de păr pă unul
Pe care toţi îl proslăvesc.

***
Mi-e dor de-o faptă de copil
Născut în luna lui april
Şi de-o lacrimă curgând
Şi sufletul meu devorând
Mi-e dor de Iancu de Avram
De limpezirea unui ram
Mi-e dor şi văd că nu e chip
Decât să mi-l fac arhetip
S-ascult la umbră de gorun
O Hore-n fluier de alun
Românilor de m-auziţi
Sus sus la munte să-mi veniţi
Sunt treaz şi viu şi vă aştept
Să vă pun roş de mac la piept!

***
Prada scrie gros şi roz
Pe-un perete de lămâie
Prada zic şi eu anost
Aţi prădat bă(die)

PESCARII

Bine, etern, lăsat uitării
Pescarii au pornit pe marea
Învolburată şi maternă
Nu! Nu ca să-i deguşte sarea
Ci să atârne sorţi în bernă
Pe toate culmile visării
Prieteni, azi sunt dezolat
Pescarii au năvodu-nsângerat.

***
Aici în nord
Când "bate miezul nopţii"
E linişte şi limpezire grui
Nu dor arcadele încinse ale firii
Nu curge sânge din statui
Aici în nord
Când "bate miezul nopţii"
Un univers întreg se surpă, lin
Rămâne hăul plăsmuirii grele
Şi cupa răsturnată
Ţintirim.

DEMIURGUL

Prietenului meu Eminescu
A fost o dată
Un poet
Învolburat ca marea
Genune sacră de ascet
Eternizând visarea.
Şi-a fost himericul herald
De-o necuprinsă stare
Lumină trimitea spre cer
Şi zbucium către mare.
Împătimit pe veci aprins
În mantia durerii
Robit de gânduri
S-ar fi stins
La marginea mării.
Dar loc în timp
nu şi-a găsit
Şi necuprinsă-i zarea
A fost o dată un poet
Un demiurg şi marea.

***
La un mare jubileu
A fost invitat ca de obicei
Preadistinsul leu
Maimuţele se maimuţăreau
Şi mare zarvă mai făceau
Slugile marelui Bau.
Poftiţi, vă rugăm eminenţă
Pe cea mai înaltă ciuturugă
Umilii tăi supuşi
Umila voastră slugă.
Acesta începuse şi spuse şi tot spuse
Iar animalele îl ascultau seduse
Şi se bucurau că aşa era treaba
Iar el le făcea evlavios cu laba.
Dragile mele animale supuse
Vă mulţumesc ca v-aţi adunat
Într-un număr atât de mare
Aici în pădure
E-adevărat cuvintele-mi sunt dure
Dar nici un sacrificiu nu este prea mare
Când ne gândim
la ce se prefigurează în zare.
Şi apucându-şi cu o labă coada
Jură pe ea ca pe un sceptru
Să facă tot ce-i va sta-n potenţă
Ca pe-a pădurii sale perimetru
Să fac-un rai de abstinenţă.